Erezii contemporane: Care sunt diferențele dintre Biserica Ortodoxă și catolicism?

Aceasta este o întrebare pe care ne-o pun mulți frați pentru întărirea conștiinței lor, adică pentru a cunoaște ce înseamnă Ortodoxia și de ce se merită să fie cineva ortodox, cât și pentru a-și apăra credința înaintea ereticilor. Credem că întrebarea trebuie să se formuleze astfel: „Care sunt diferențele dintre Biserica Ortodoxă și Papism?”.


Și aceasta pentru că există numai o Biserică. Domnul nostru ne-a predat numai o Biserică atunci când S-a dat pe Sine drept jertfă. În Rugăciunea Sa arhierească L-a rugat pe Părintele Său ca toți oamenii „să fie una” și să fie împreună cu El, contemplând slava Sa[1]. Fiindcă omenirea, după cădere și lepădarea ei din Rai, a fost divizată în indivizi, Hristos i-a chemat pe toți să se unească în unul și singurul Său Trup, Biserica. De aceea și mărturisim în Simbolul Credinței: „(Cred) într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Această Biserică Una este Biserica Ortodoxă, care a păstrat până astăzi nealterate Credința și Sfânta Tradiție a Sfinților Apostoli, a Mucenicilor și a Părinților, și pentru aceasta păstrează integru dumnezeiescul Har necreat, care îl mântuiește pe om. Toate celelalte uniri de oameni, așa cum este Papismul, care cred în Hristos, nu sunt biserici, ci erezii și reuniuni ilegale. Unii teologi și părinți le numesc „biserici”, însă nu literal, ci folosite impropriu.

În privința diferențelor dintre Biserica Ortodoxă și Papism, ele ar putea fi rezumate într-o singură diferență, cea dintre adevăr și înșelare. Învățăturile greșite ale Papismului nu constituie niște mici diferențe față de Ortodoxie, care ar putea fi abordate și șterse prin diferite discuții și concesii reciproce, ci necesită respingerea și lepădarea deplină a lor și întoarcerea la Biserica Ortodoxă.

Dar să vedem care sunt cele mai însemnate diferențe.
Biserica Ortodoxă cugetă că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, așa cum învățăm din Simbolul Credinței: „Și întru Duhul Sfânt… Care din Tatăl purcede” și așa cum Însuși Hristos ne învață: „Duhul Adevărului Care din Tatăl purcede”[2]. Papistașii, contrar învățăturii evanghelice și patristice, învață că Duhul Sfânt purcede și din Tatăl și din Fiul. Este vorba despre așa-numitul Filioque, care înseamnă „și din Fiul”. Prin această învățătură eretică se introduce dualism în sânul Dumnezeirii, subestimează Persoana Sfântului Duh și creează multe necuviințe în relațiile celor Trei Ipostaze dumnezeiești.
Biserica Ortodoxă învață cu cuviință dumnezeiască deosebirea dintre esență și energii în sânul Dumnezeirii Treimice, în Firea dumnezeiască. Esența lui Dumnezeu este necunoscută și neapropiată omului creat. Însă aceste dumnezeiești energii, ca provenite din esența lui Dumnezeu, sunt necreate. Astfel energie necreată a fost lumina dumnezeieștii Schimbări la Față pe Muntele Taborului. Acea lumină pe care Sfinții Apostoli s-au învrednicit să o vadă nu a avut nici o legătură cu cea zidită, cu lumina materială. La această lumină participă Sfinții Mucenici, așa cum citim în biografiile lor, precum și Cuvioșii și Drepții, așa cum citim sinaxarele lor. Prin energia necreată a dumnezeiescului Har ne renaștem în Sfântul Botez. La acest Har participăm în timpul Dumnezeieștii Liturghii și cu acest Har necreat ne curățim de patimi și devenim una cu Dumnezeu. Hristos a venit în lume tocmai pentru a oferi acest Har și la acest Har, în plinătatea lui, vom participa în Rai, dacă ne vom învrednici de mântuire.

Latinii, papistașii, consideră Harul lui Dumnezeu creat. Astfel și Dumnezeirea o coboară la zidire și-l lipsesc pe om de mântuire, pentru că mântuirea înseamnă comuniunea cu Dumnezeu cel în Treime. Dar cum se poate uni, cum poate avea comuniune omul cu Dumnezeu prin mijlocirea unei zidiri, a unui „har” creat? Ce lucru nou a adus Hristos în lume? Cum le-a unit pe cele cerești cu cele pământești? Iată cum: A luat omenitatea în Dumnezeirea Sa, a curățat-o de păcat, de stricăciune și de moarte și i-a dăruit Harul necreat; a înălțat-o la Tronul Dumnezeirii. În cadrul Bisericii, a Bisericii celui Una, a Bisericii Ortodoxe, Harul necreat ni se dăruiește prin Sfântul Botez și astfel rămânem uniți cu Capul, cu Hristos. Această concepție a papistașilor despre harul zidit i-a lipsit pentru totdeauna de Har. De aceea, pentru papistași, scopul vieții creștine nu este sfințenia, îndumnezeirea, ci multele fapte bune, disciplina în legea lui Dumnezeu, virtuțile care se înfăptuiesc cu strădania omenească, asemănătoare cu cea a filozofilor. Absența Harului îi silește să-și stârnească sentimentul pentru a simți emoție și „umilință”. Acesta este motivul pentru care zugrăvesc cât se poate de realist și de fad pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți. Acesta este motivul pentru care au o muzică religioasă foarte sentimentală, impresionantă și emoțională.
Din pricina lipsei dumnezeiescului Har, este firesc ca Papismul să simtă o nesiguranță. Unitatea pe care o trăiesc Bisericile Ortodoxe Locale și care se bazează pe unitatea Credinței și împărtășirea Duhului Sfânt, Care „toată rânduiala Bisericii alcătuiește”, pentru Papism este considerată ceva de neînțeles. El are trebuință de mecanisme lumești pentru a menține disciplina de fier a membrilor ei. Și care sunt acestea? a) O persoană puternică, un conducător, pe Papa; b) un Centru executiv concret, Vaticanul și c) o legislație neînduplecată, Codul de Drept Canonic.

Aici vom vorbi numai despre Papa. Papa nu este un patriarh, cum este de pildă patriarhul ecumenic. Pentru Biserica Ortodoxă, patriarhul ecumenic este primul între episcopii egali din întreaga Ortodoxie. El poate prezida un sinod, își poate asuma unele inițiative de îndreptare, însă nu poate hotărî de unul singur. În Biserica Ortodoxă, fiecare patriarhie este liberă în hotărârile sale, cu condiția să acționeze potrivit cu învățăturile ortodoxe, cu sfintele tradiții și cu hotărârile Sinoadelor ecumenice. Și nu numai fiecare patriarhie, ci și fiecare episcop ortodox, în hotarele eparhiei sale, poate hotărî liber cu condițiile menționate mai sus. Aceasta este libertatea în Hristos a Ortodoxiei.

Dar ce se întâmplă în papism? Papa deține primatul asupra întregii jurisdicții a „bisericii” sale. Are primul și ultimul cuvânt referitor la ultimul diacon din Paraguay și la primul arhiepiscop al Franței. Poate hirotoni, promova și caterisi pe oricine vrea de peste toată întinderea pământului. Hotărăște singur asupra tuturor problemelor economice, dar și pentru cine va fi proclamat sfânt.

Și nu este numai aceasta. Papa este și infailibil. Toate hotărârile sale pe care în cele din urmă le ia singur nu au niciodată vreo greșeală. Este un dumnezeu pe pământ. Încă și nenumăratele sinoade pe care le convoacă oricând vrea el, au numai un caracter simbolic.
Cu primatul și infailibilitatea sa Papa a devenit un tiran al omenirii. Istoria strigă despre „izbânzile” lui. Una din ultimele sale „izbânzi” a fost „canonizarea” cardinalului Aloysius Stepinac, ucigașul sârbilor.
Pe lângă aceste mari abateri, Papismul a introdus și alte rătăciri și practici în credința și cultul său:
Crede în imaculata concepție a Maicii Domnului. Adică învață că Maica Domnului nu a avut păcatul strămoșesc la nașterea sa, lucru cu neputință pentru fiecare om.
Semnul Sfintei Cruci se face cu patru degete. Al patrulea deget o simbolizează pe Maica Domnului. Însă nici un om nu poate sta lângă Dumnezeu cel închinat în Treime. În felul acesta papistașii au introdus Mariolatria.
Acceptă o stare intermediară – purgatoriul – între Rai și iad, unde sufletele se curăță de păcate și intră apoi în Rai.
Folosește azima la Dumnezeiasca Liturghie.
Impune celibatul tuturor clericilor.
Săvârșește Botezul prin stropire, iar nu prin cele trei afundări.
În timpul Liturghiei clericii papistași nu invocă Harul Sfântului Duh.
A standardizat împărtășirea cu Trupul lui Hristos, dăruind credincioșilor lui ostia, o bucată de azimă rotundă. Până la Conciliul Vatican II (1965) papistașii nu se împărtășeau cu Sângele lui Hristos.
Poate săvârși cununia cuiva printr-un reprezentant.
Săvârșește Sfântul Maslu numai celor pe moarte.
Săvârșește spovedania în spatele unei balustrade de lemn.
Progresiv a desființat toate posturile, în afara de Vinerea Mare, în care papistașii mănâncă pește.
A desființat îmbrăcămintea preoțească, rasa.

Există și alte abateri în credința, teologia și liturgica papistașilor. Toată teologia papismului suferă deoarece lipsește Harul. Dumnezeu este prezentat ca un pedepsitor, care un împlinitor al dreptății dumnezeiești. O concepție juridică, o tranzacție între Dumnezeu și om stăpânește în scrierile lor teologice. Deși în ultimele câteva zeci de ani a existat în teologia papistașă o influență din partea teologiei patristice ortodoxe, problema rămâne una: întoarcerea la Biserica Ortodoxă. Oricât de mult ar accepta buna înrâurire a Ortodoxiei, dacă nu acceptă Botezul ortodox, Harul necreat al Sfântului Duh, în existența lor, nici o schimbare esențială și mântuitoare nu poate veni în viața lor. Pe de altă parte, nici o unire nu se poate înfăptui prin acrobațiile teologiste ale ecumeniștilor. Dragostea noastră adevărată față de toți eterodocșii se va face vădită, dacă le vom explica că în mijlocul întunericului apostaziei papale, protestante etc., nu poate exista mântuirea.

[1] Ioan 17, 11 și 24.

[2] Ioan 15, 26.


Sursa: marturieathonita.ro

Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.