Mă bucur că poporul din care fac parte este ORTODOX. Un preot din Maramureș | Istoriile lui Alex. Ştefănescu

Am luat parte zilele trecute la cununia religioasă a doi tineri, Roxana (fiica unor cunoscuți ai mei) și Cristian, la biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi (se numește astfel pentru că – se spune – prima ei variantă, de lemn, a fost construită, acum mai bine de 300 de ani, într-o singură zi).

 

Am intrat în biserică, recunosc, blazat, pentru că, avusesem anterior o experiență dezamăgitoare, la altă biserică, tot din București. Mai exact acolo asistasem la oficierea slujbei pentru șapte botezuri simultan, din dorința preoților de a transforma lăcașul sfânt într-un fel de fabrică de bani. Pentru a avea mai mare randament, slujbașii Domnului își scurtaseră și își simplificaseră foarte mult zicerile, care, oricum, erau de neauzit în corul de scâncete și țipete a șapte nou-născuți, la care se adăugau comentariile a șapte seturi de părinți, nași și alte rubedenii.

Iată însă că aici, la biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi, cuvintele spuse de un preot tânăr, cu voce gravă și melodioasă, mi-au atras atenția și treptat m-au captivat. Părintele iradia căldură sufletească și își folosea talentul literar – remarcabil – pentru a transmite o emoție și nu pentru a face paradă de el. A vorbit atât de frumos despre comuniunea sufletească dintre un bărbat și o femeie cununați, despre modul cum își aparțin reciproc și cum se reprezintă unul pe celălalt în fața lumii, încât eu, care sunt căsătorit de 46 de ani și am citit, slavă Domnului, mii de cărți, am înțeles pentru prima dată cu adevărat înalta idee de căsătorie. Pot spune că acolo, în biserică, odată cu cei doi tineri, m-am căsătorit a doua oară și eu cu Domnița (ar trebui, poate, să și plecăm într-o nouă lună de miere!).

În biserică se auzea și o muzică angelică, provenită de la un cor format din cântăreți cultivați, care știu ce înseamnă simplitatea rafinată. În plus, un al doilea preot, care îl seconda pe primul, completa, cu remarcile sale de un fin umor, păstrându-și totuși atitudinea evlavioasă, fiecare secvență a slujbei.

Mi-a rămas în minte sentimentul de iluminare pe care l-am trăit în biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi și nu m-am lăsat până n-am aflat numele celor doi preoți. Primul, Florin Codrea, slujește la parohia ortodoxă Buna-Vestire din Baia Mare și este doctor în teologie. A venit la cununia Roxanei invitat de părinții Roxanei, și ei originari din Baia Mare. Cel de-al doilea, Nicolae Dima, a fost director la postul de televiziune Trinitas și slujește chiar la biserica Sfântul Nicolae Dintr-o Zi.

În momentul încoronării mirilor, când părintele Florin Codrea a explicat că în clipa aceea ei sunt cei mai importanți oameni din lume, dar și în alte momente ale slujbei, când tinerii erau îndemnați să-și trăiască viața demn și să se iubească, m-a impresionat respectul profund pe care biserica ortodoxă românească îl arată ființei omenești. Nu se compară cu acel respect standardizat și birocratic pe care îl promovează adepții corectitudinii politice.

Vorbind despre puterea de transfigurare a iubirii, părintele Florin Codrea a recurs la o parabolă greu de uitat. O fetiță – a povestit părintele, urmărit cu atenție de întreaga asistență – se juca odată cu o păpușă ieftină, de cârpe. Oprindu-se lângă ea, un matur i-a spus nemilos: „Vai, dar ce urâtă e păpușa ta!” Fetița a rămas, câteva clipe, fără replică. Apoi a strâns în brațe păpușa, a sărutat-o și a mângâiat-o și i-a arătat-o maturului: „Uite, acum e frumoasă!”. Eu știam dintotdeauna că iubirea îi face pe oameni frumoși, și pe cei care iubesc, și pe cei care sunt iubiți, dar, prin parabola preotului, ideea a devenit dintr-o dată vizibilă și memorabilă.

M-am uitat și la mireasă. Roxana e frumoasă din naștere, dar, sub iradierea iubirii cu care părintele îi privește pe semeni, a devenit și mai frumoasă, sclipea pur și simplu de frumusețe. Parcă descinsese din poemul „Călin (file din poveste)”.

Mă bucur că poporul din care fac parte este, în marea lui majoritate, de confesiune ortodoxă. Mă recunosc în morala acestei religii, bună, generoasă și îngăduitoare. În ultima vreme diverse împrejurări m-au făcut să cred că biserica ortodoxă începe din nou să aibă slujitori pe măsură. Am fost, de exemplu, la Putna și l-am cunoscut acolo pe arhimandritul căruia Ștefan cel Mare, la îndemnul lui Eminescu, i-a lăsat „toată grija schitului”. Se numește Melchisedec Velnic, iar mânăstirea pe care o conduce nu este numai o mânăstire, ci un centru cultural important (călugării au aproape toți studii superioare, își iubesc țara cu sinceritate și înțeleg sensul vieții mai bine decât mulți specialiști în vorbit de la București).

L-am cunoscut și pe însuși patriarhul României, Daniel, când mi-a înmânat (nu numai mie, ci și altor scriitori, artiști și ziariști) o medalie. I-am spus atunci, răsfățându-mă: „Nu merit această distincție, sunt păcătos!”. Iar Prea Fericitul Părinte mi-a șoptit pe un ton confesiv, cu un umor binevoitor, care m-a surprins: „N-aveți nicio grijă, eu sunt și mai păcătos!” Credeam că numai în visurile mele există un asemenea patriarh.

Mă bucur că se construiește Catedrala Neamului. O merităm. Noi, românii am suferit mult de-a lungul sutelor de ani, înghesuindu- ne umili în spațiile mici ale unor biserici de lemn, ușor de incendiat de invadatori. Culmea este că și azi unii pretind că lemnul și spațiile mici ne sunt destinate. Eu cred, dimpotrivă, că avem dreptul la solemnitate și măreție.


Preluat integral de pe www.evz.ro
Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.