Testamentul lui Ştefan cel Mare

Ştefan e mare pentru că-a fost smerit. Pe cât de mic, se micşora întruna De Dumnezeu să poată fi zărit Una cu neamul pentru totdeauna.



(...) Să intri-n inima unui popor,
Cea mai strâmtă poartă dintre toate.
De nu eşti jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate. (…)

Nu şi-a dat odihnă pe pământ
Până ce Moldova-n întregime,
De cetăţi şi mănăstiri la rând
O închise dinspre tătărime. (…)

Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă în putere:
„Să nu daţi pământul nimănui
Căci prin el ţinem de-nviere!”

„Oricine va cere de la voi
Să vă lepădaţi de cele sfinte,
Cât veţi fi de prigoniţi şi goi
Ardă candelele pe morminte.”

De cumva vei îndrăzni să pleci
Dintre moşii tăi din ţintirime,
Neodihna vecilor de veci
Se va ţine umbră după tine.

Mai degrabă să primeşti să mori
Decât vieţuire ruşinoasă,
Dintre morţi e dat să te strecori
Stricăciunii, Mielul nu ne lasă.

Suferinţa-i sfântă pe pământ,
Din iubire-i stingere de sine,
Câtă vreme Logosul Cuvânt
În Carpaţi de-o lacrimă se ţine. (…)

(Ioan Alexandru, Testamentul lui Ștefan cel Mare)


Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.