„Când știi că e voia lui Dumnezeu cu tine, ai și pace, și putere”

„Am ales să fiu singur cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu îți cere toată inima și prima poruncă din Decalog o știm cu toții: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta». Și atunci am simțit să mă ofer cu totul lui Dumnezeu, 


dar unde va voi El. În monahism, regula generală, mai ales la Athos, era: fie ce-o fi, numai voia ta să nu fie”, afirmă monahul Alexandru de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Cuvioșia sa ne-a explicat cum este viețuirea într-o mănăstire din centrul Iașului ne informează doxologia.ro

Cuvioase Părinte, de ce ați ales să vă închinoviați într-o mănăstire din oraș?

Așa a fost voia lui Dumnezeu. Am cercetat de mulți ani duhovnici precum Părintele Iulian de la Prodromu, mergeam în vacanțe acolo, în Sfântul Munte, mergeam și la Părintele Iustin Pârvu, iar din 2006 mă spovedeam la Părintele Nichifor, încât toți acești duhovnici spuneau cam același lucru.

Am ales să fiu singur cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu îți cere toată inima și prima poruncă din Decalog o știm cu toții: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta». Și atunci am simțit să mă ofer cu totul lui Dumnezeu, dar unde va voi El. În monahism, regula generală, mai ales la Athos era: fie ce-o fi, numai voia ta să nu fie.

Și nu cred că și-ar dori vreun călugăr așa de mult să vină la o mănăstire unde la 200 de metri să ai concerte toată vara și la trecerea dintre ani, încât să nu poți să ții o slujbă, să nu te poți ruga sau să ai atâta duh lumesc - că acesta-i mare pericol pentru monah. Dar atunci când știi că e voia lui Dumnezeu cu tine, ai și pace în suflet, și putere să treci peste tot.


E un fel de cruce faptul că sunteți înconjurați de mai mult zgomot și duh lumesc? O simțiți ca o greutate sau sunteți împăcat cu sine, mulțumit?

La început mă mâhneam, pentru că îmi doream liniște. Fiecare monah își dorește liniște și cred că și oamenii din lume, mai mult ca noi. Ei, săracii, sunt adânc înrădăcinați în grijile acestea care îi sufocă. Dar crucea am acceptat-o, pentru că atunci când vrei să ajuți pe cineva, prin iubire rabzi tot ceea ce-ți vine de la persoana respectivă, o accepți așa cum e, o iubești așa cum e și avem modelul Mântuitorului - la nevoie, te cobori în iad după ea.

Prima dată îi judecam pe cei care organizează concerte, pe cei care-și pun și pe pietonalul „Ștefan cel Mare” toată vara tot felul de prezentări și expoziții. Dar mănăstirea aceasta, prin prezența ei aici, în mijlocul cetății, de la începutul ei a fost alături de oameni și la bine, și la greu.

Ar fi o lașitate pentru noi să ne retragem de aici și să ne vedem de liniște. Ar însemna să trădăm ceea ce a zis Sfântul Ștefan cel Mare: „Mai presus de tihna noastră stă datoria sfântă de a păstra ființa și neatârnarea țării noastre”. Încât zicea și Părintele Mitropolit cândva: „Nu te da tu jos de pe cruce. Dacă te va da cineva, atunci ai semn să cobori, dar nu te da singur jos de pe cruce”. Ne purtăm crucea aceasta cu toată demnitatea și responsabilitatea.

Sursa: doxologia.ro
Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.