„Fără încredere în cel de Sus tot ce faci nu e... suficient“ Pediatrul prin mâinile căruia au trecut mulţi copii ai Clujului

A împlinit recent 74 de ani şi încă profesează. Dorinţa sa? Să mai aibă „câţiva ani de trăit, dar cu puterea de a munci“ pentru ceilalţi. Este vorba de pediatrul Nicolae Miu, unul dintre cei mai buni medici ai Clujului. „Nu mă pot despărţi de pediatrie şi pentru că Dumnezeu îmi dă încă putere lucrez de două ori pe săptămână la cabinetul meu privat“, 


spune medicul Nicolae Miu. De câteva zile a împlinit 74 de ani. Pentru el nu trece o zi fără muzică. Şi fără semnul crucii.

Nicolae Miu a fost primul din România care şi-a făcut doctoratul pe deficienţa de magneziu la copii, iar în timp a scris tratate şi cursuri după care se studiază la medicină. A dezvoltat Clinica de Pediatrie II din Cluj, a înfiinţat împreună cu Aurel Bizo Clinica de Nefrologie pentru copii, iar din 2000 şi până-n 2008 a fost decan la Facultăţii de Medicină din cadrul UMF Cluj. Crede că un „adevărat profesor este foarte fericit când simte că elevii lui îl depăşesc“. Îşi critica colegii care nu îşi formau echipe care să le ducă mai departe dibăcia şi expertiza.

Pediatrul Miu povesteşte într-un interviu, pentru „Adevărul“, care au fost provocările de la începul carierei sale, cum l-au şocat cuvintele unui copil care-i cerea să-l lase să moară şi de ce Dumnezeu - în opinia pediatrului - are rostul său în sala de operaţii.

Din sufrageria sa, dintr-un cartier liniştit al Clujului, ne-a răspuns la întrebări, încadrat de fotografiie cu familia sa, icoane religioase şi vegheat de la distanţă de căţeluşa sa Cora.

Nu v-aţi gândit ca acum, la pensie, să faceţi altceva decât ce aţi făcut o viaţă întreagă?

Dumnezeu mi-a dat multe satisfacţii şi am văzut mult din lumea asta. Poate că nu cât aş fi vrut, dar am fost la foarte multe congrese, conferinţe internaţionale şi am reuşit să şi vizitez.

Care au fost cele mai mari provocări de la începutul carierei?

Au fost de mai multe feluri. Eu nu fusesem dorit la acel concurs unde am intrat ca asistent stagiar. Şi surpriza a fost foarte mare pentru că în loc să fiu primit cu bucurie am fost exilat la leagănul de copii, unde făceai o medicină aproximativă. Am dat la Pediatrie II, unde am lucrat o viaţă întreagă. Iar maestra mea, doamna profesor Octavia Mărgineanu, care nu era atunci şefa clinicii, mi-a spus: «te rog să-ţi ceri drepturile şi să te întorci în clinică pentru că tu ai dat concurs». M-am dus la şefa clinicii şi am rugat-o să mă înţeleagă şi să mă readucă în clinică. Asta a fost una dintre amintirile care nu mi-au plăcut, dar până la urmă am reuşit.

Trebuia să fie «pila» cuiva?

Da, trebuia să fie altcineva.

Câţi ani aveaţi atunci?

Vă spun de îndată. (n. r. se gândeşte) Aveam 26 de ani.

DE LA „AM VRUT SĂ MĂ LAS DE MEDICINĂ“ LA DOCTOR ÎN VÂRFUL MUNTELUI

V-aţi mai lovit de situaţii similare?

În viaţă trebuie să fii pregătit ca medic în toate domeniile. (...) Eu am terminat cu diplomă de merit şi trebuia să rămân ca intern în Cluj şi a venit un ordin al lui Ceauşescu – după ce a interzis întreruperea sarcinilor – care spunea aşa: nicio circumscripţie grea şi foarte grea nu este voie să rămână fără medic.


Atunci, dintr-o dată, m-am văzut din anul meu, la Ponor, lângă Aiud, la 30 de kilometri de Aiud. În vârful muntelui, fără lumină electrică. Aveam 8 cătune, o casă de naşteri şi un staţionar cu opt paturi. Plus terenul pe care trebuia să-l fac.


Staţionar cu 8 paturi?

Un dispensar care are şi paturi. Îşi venea o insuficienţă cardiacă, îl puteai ţine acolo pentru că nu le convenea oamenilor să tot urce şi să coboare. Am urcat pentru prima dată la postul acela, la care am lucrat cu multă bucurie şi plăcere, pentru că medicina – odinioară, mai ales – imprima un caracter practic, să te pricepi să dai ajutor. De la Aiud la Ponor se mergea cu camion cu prelată. 30 de kilometri cu camionul îl făceam în 3 ore, pe un drum de ţară. Mergeam şi pe jos. Aveam o şaretă cu un cal tare năbădăios, dar am mers multă vreme pe jos, dar cu satisfacţii. Era prin 68.

Ce părere avea soţia despre slujba de la sat?

Ea era încă studentă. Veneam eu o dată pe lună acasă şi de câte ori putea venea ea la mine, mai ales în vacanţe. Dumnezeu mi-a dat o căsnicie frumoasă. Păcat că ... s-a terminat.

În alte interviuri aţi afirmat că vă doreaţi să deveniţi solist de operă. De ce aţi ales Medicina?

Am cochetat cu ideea să devin solist de operă şi am rămas un meloman destul de înverşunat. Ca medic tânăr am făcut şi Şcoala Populară de Artă. Trei ani. Am scris amintiri din sala operei noastre. Mi-a rămas o parte din suflet acolo.

Cumva, v-aţi împlinit visul.

E foarte interesant că după primii doi ani de Medicină, care nu mi-au plăcut fiind rigizi, cu materii din-acestea de învăţat, de buchisit, departe de bolnav, am vrut să mă las de Medicină. Şi când m-am apropiat în anul III de bolnav atunci am prins drag de Medicină şi am zis că nu o mai părăsesc niciodată. Asta am simţit că trebuie să fac.

Continuarea pe adevarul.ro

Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.