Părintele Nicolae Tănase: „Fericirea înseamnă să fii împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi”

Despre părintele Nicolae Tănase auzisem numai de bine, de la lupta dusă contra avorturilor şi grija acordată sutelor de suflete pe care le-a adunat în Valea Plopului, unde trăieşte, parcă, o altă lume. Când eşti faţă în faţă cu el, e altceva. Are răbdare, are răspunsurile la el şi mai are acea căldură care te face să-l întrebi vrute şi nevrute. 



L-am întâlnit duminică seara, când venise la Sibiu să susţină o predică despre familie. Printre altele, şi nouă ne-a vorbit despre familie, spunând că un copil se naşte din trei (tată, mamă şi Dumnezeu) şi că pe cei dragi trebuie să-i tratăm cu dragoste. „Tatăl” a peste 400 de copii a vorbit deschis, sincer, despre Centrul Social „Pro Vita”, pe care l-a înfiinţat în anul 1994 în Valea Plopului, dar şi despre cât de credincios este poporul român. Ce înseamnă viaţa? Dar fericirea? Prin crezurile lui, părintele Nicolae Tănase a încercat să ni le explice pe amândouă. Și multe altele, în interviul care urmează.

Reporter: Câte case aţi reuşit să construiţi până acum în Valea Plopului, prin Centrul Social „Pro Vita”?

Sunt 57 de case şi sunt grupate. La un grup pe care noi îl numim tabără avem 16 case şi la fiecare grup de case avem şi câte un paraclis. Încercăm să mergem într-un ritm oarecum contrar curentului actual în sensul că, în timp ce maternităţile din România, mai precis secţiile de ginecologie înregistrează 400 de copii omorâţi pe zi, noi încercăm să oferim această alternativă la avort. Nu este extraordinar ceea ce facem noi, numai pare. şi pare aşa pentru că unii sunt leneşi. Doar dacă luăm în calcul ce s-a întâmplat în România în ultimii 27 de ani (statistica este făcută pe 24 de ani, încă nu e actualizată la zi), avem încă o dată populaţia din ţară omorâtă. Adică avem 18.700.000 de avorturi până acum trei ani. Drept pentru care, ceea ce facem la Valea Plopului, Centrul Social „Pro Vita” pentru născuţi şi nenăscuţi este o încercare de a demonstra că se poate şi fără să omori.
Rep: Aţi vorbit cu nenumărate femei. Cum aţi reuşit să le convingeţi să păstreze viaţa din ele?

Nu am fost numai eu. Am fost, iniţial, un grup foarte mare, în fruntea căruia era un mare poet – Ioan Alexandru – aşa am pornit în Bucureşti. Timp de patru ani am luptat contra avortului prin maternităţi, abordând femeile. Le-am spus lucruri simple. Că este păcat, că există posibilitatea să creştem noi copiii.

Rep: Cum trec zilele în Valea Plopului, departe de agitaţie?

E departe de agitaţie, dar nu e departe de o altă agitaţie: aceea de a exista încontinuu. Pentru că iarna ne trebuie lemne, încontinuu trebuie mâncare…

Rep.: Reuşiţi să vă descurcaţi în fiecare zi cu mâncare, cu lemne, cu tot ce trebuie? Cât de greu e?

E greu în sensul că ocupă timp. Timp în care noi ar trebui să fim preocupaţi să facem ceva pentru viitorul lor, şi anume să aibă casă. şi casa aceasta să nu existe de-a gata, ci să se implice fiecare. Cred că vă închipuiţi că la Valea Plopului nu sunt numai copii micuţi.

Rep.: Ce vârste au? şi cât timp pot să stea la centrul „Pro Vita”?

Noi spunem că sunt între minus opt luni şi plus 86 de ani. Adică din pântecele mamei, până la bătrâneţe, pentru că avem şi 36 de bătrâni. Pot să stea atâta timp cât sunt cuminţi şi vor să stea. Nu există o limită, considerăm că e o aiureală să creşti un copil şi pe urmă să-l dai în stradă, după atâta investiţie.

Rep.: Câţi oameni locuiesc în Valea Plopului?

Satul are 611 suflete, în 267 de familii. Tabăra de copii are 106, iar deasupra taberei, la câţiva metri, începe un sătuc, Valea Screzii, de 68 de familii. Iar noi suntem 426 de suflete, dintre care copii numai 384.

Rep.: Le ştiţi numele la fiecare?

Spre 300 le ştiu.

Rep.: Vine iarna. Cum îşi vor petrece copiii şi adulţii de la Centrul Social „Pro Vita” sărbătorile?

Acum un an am făcut o oarecare exagerare şi am fost la mănăstirea Caraiman. În iarna asta nu ştiu ce posibilităţi mai avem. Sunt câteva ieşiri şi iarna, şi vara.

Rep.: Munciţi de atâţia ani la acest proiect şi nu pare că aţi obosit sau poate vă încăpăţânaţi să nu arătaţi acest lucru. Cum reuşiţi să mergeţi mai departe?

N-am obosit, dar e o problemă cu numărul. Suntem depăşiţi de număr şi riscăm să nu mai facem calitate. Dar mergem înainte, pentru că România încă nu şi-a revenit. Când îşi revine, ne potolim.

Rep.: Credeţi că îşi va reveni?

Poate că îşi va reveni, nu şi numeric.

Rep.: Dumneavoastră vă bateţi pentru viaţă. Ce înseamnă, până la urmă, viaţa?

Înseamnă cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat lumii. şi dacă ne-a dat cel mai mare dar, în niciun caz nu putem să fim în minus. Adică el dă, iar noi luăm. În întrebarea „Cum se fac copiii?”, răspunsul ar fi că se fac în trei: tatăl, mama şi Dumnezeu. Oamenii nu ştiu asta sau nu gândesc până acolo. Nu se naşte niciun copil dacă Dumnezeu nu sădeşte suflet acolo.
Rep.: Mamă, tată, copil, o familie, adică fericire. Sau aşa ar trebui. Fericirea, părinte, ea ce înseamnă?

Fericirea înseamnă să fii împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi. Dacă reuşim aşa, ne numim fericiţi. Omul neîmpăcat cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu este un om nefericit.

Rep.: Ce trebuie să facă un om ca să fie fericit şi ca atunci când pune capul pe pernă, seara, să fie împăcat cu sine?

Trebuie să facă multe. În primul rând, trebuie să renunţe la el şi să-şi închine viaţa celui de lângă el. Felul ăsta de lucruri sunt mai greu de abordat. Adică a renunţa tu, pentru altul. Atunci poţi spune că ai satisfacţie şi conştiinţa îţi dă această mulţumire.

Rep.: Câteodată, când ne e greu, uităm să privim drumul lung pe care-l avem în faţă şi ne oprim. Cum facem să mergem înainte?

Luând-o cu calm, de la început. Nu putem altfel, decât dacă avem forţă. Forţa o dă speranţa. Speranţa trebuie să fie susţinută de credinţă. şi atunci se naşte această forţă, care dă posibilităţi de continuare.

Rep.: Observ din ce în ce mai mult că suntem într-o fugă continuă şi uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte din viaţă…

Da… Cercetătorii susţin că trăim 16 ore pe zi, în loc de 24. Asta din cauza ritmului. Există şi oameni înţelepţi, care au renunţat şi s-au retras, ca să guste din această satisfacţie a vieţii fără tumult. Însă, Dumnezeu, la un moment dat, văzând nebunia omului, îl mai şi opreşte. Fie printr-o boală, printr-un accident, fie îi dă gând… Dacă-l ascultă pe Dumnezeu, omul sesizează şi constată după aceea nebunia lui.

Rep.: Cum trebuie să ne purtăm cu cei dragi de lângă noi?

Cu dragoste. şi depinde de relaţie. Cu părinţii într-un fel, cu soţul, cu copiii, cu bunicii, în alt fel, lucrurile sunt diferite. Nu putem să avem regrete dacă suntem atenţi şi dacă punem accent pe persoană, nu pe individ. Omul nu este un individ, omul e o persoană. Persoană înseamnă că are chip şi asemănare, că are raţiune sentiment şi voinţă.

Rep.: Dar unei persoane care ne tratează cu indiferenţă, cu răutate… Ei cum îi răspundem?

Îi răspundem cu binele şi, după eşecuri repetate, renunţăm. Adică ne retragem, pentru că nici nu putem să devenim agasanţi. Ne oprim, ne cerem iertare şi îi evităm. La bine, reacţionăm cu bine. La rău dacă reacţionăm cu bine, este extraordinar.

Rep.: Cum sunt românii şi cum ar trebui să fie?

Ar trebui să fie ca în vechime. În vechime erau serioşi şi puneau preţ pe ei. La ora actuală, românii nu se mai preţuiesc pe ei înşişi, drept pentru care nici alţii nu-i mai preţuiesc. S-a creat o stare de critică, adică românii îşi critică propria naţie, care e un lucru greşit. şi eu alunec câteodată în această tendinţă a mea de a spune lucrurilor altfel, pentru că sunt supărat de felul în care se gândeşte.

Rep.: Cum ne redresăm?

De redresat ne putem redresa moral, religios, financiar. Spre exemplu: muncim, luptăm, ne zbatem, facem caz că ni se taie pădurile, ieşim în stradă, discutăm despre Roşia Montană şi altele, fără să ne dăm seama, de fapt, că nu e problema noastră, întrucât nu noi vom fi moştenitorii pădurilor. Atunci, de ce ne luptăm aşa mult să nu ne taie pădurile (da, e un lucru nedrept), din moment ce nu copiii noştri le vor moşteni? Ci alţii, care vor veni într-un mod paşnic, puţin pretenţioşi, foarte muncitori, din Asia, din ţările musulmane, ţările brahmaniste, confucianiste, budiste şi care vor ocupa teritoriul. Exact ce au păţit evreii, asta vor păţi românii. şi nu numai românii. Pentru că 2,8% trebuie să fie rata naşterilor ca să existe un popor. 2,1% ca să existe ca populaţie, fără cultură, tradiţii, religie etc, iar noi suntem 1,3%.

Rep.: Românii sunt un popor credincios?

Daaa (Râde). E credincios. E 86% credincios declarat, dar numai 4,3% dintre români merg la biserică duminică de duminică. El este credincios, poporul. În noaptea Învierii vine să ia Lumină, dar începând cu 20 de minute după miezul nopţii merge procentul spre 60%, iar până dimineaţa, când se termină Sfânta Liturghie, care e adevărata Înviere, rămân 18%.

Rep.: Ce planuri de viitor aveţi pentru Centrul Social „Pro Vita”?

Am în plan să-l desfiinţez când România îşi revine. Ce să mai fac cu el dacă România merge perfect?

Râde sec. A spus aceste ultime cuvinte în spirit de glumă. ştim cu toţii, Centrul Social „Pro Vita” e casa şi lumea sa, iar el ştie că România nu va putea merge perfect. Cel puţin, nu curând.

Ana Maria MĂTUŞOIU

TRIBUNA

Sursa: aparatorul.md

Distribuiți articolul:
Un produs Blogger.